De la romantism la realism în pragul unui nou Consiliu de Mediere

Publicat de
|

Conf. univ. dr. Marieta AVRAM

Dintre toate profesiile noi, născute odată cu reformele prin care a trecut sistemul judiciar român, medierea pare că încă nu şi-a găsit locul şi rolul, cunoscând atât extazul, cât şi agonia. Când spun profesii „noi” am în vedere, cu titlu de exemplu, profesia de executor judecătoresc, creată prin „externalizarea” din corpul instanţelor de judecată a executorilor judecătoreşti sau profesia de practician în insolvenţă, care, odată cu modificările succesive aduse reglementării în materia insolvenţei, s-a organizat şi constituit ca o profesie nouă, ambele reprezentând în prezent profesii consolidate, legate de sistemul judiciar.

Legea nr. 192/2006 a creat cadrul legal pentru organizarea şi funcţionarea corpului profesional al mediatorilor, ceea ce am putea numi „instituţionalizarea” medierii în România si, de atunci, în contextul reformării codurilor de procedură, medierea a cunoscut perioada sa de „romantism” în relaţia cu sistemul judiciar, culminând cu instituirea obligativităţii şedinţei de informare asupra avantajelor medierii.

Prima „deziluzie” a fost marcată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 266/2014 care a a tăiat cordonul ombilical între mediere şi sistemul judiciar, obligativitatea „şedinţei de informare asupra avantajelor medierii”, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare in judecată, fiind declarată neconstituţională. Aceasta a fost urmată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 713/2014, care a avut ca efect încetarea de drept a mandatelor actualului Consiliu de Mediere şi  declanşarea alegerilor anticipate.

Trecerea unei profesii noi într-un timp atât de scurt de la extaz la agonie ridică în mod legitim intrebări serioase cu privire la  viitorul ei. Fără a minimaliza nevoia de strategii şi programe de acţiune, care sunt imperios necesare în această perioadă, cred că, înainte de toate, fundamentală este viziunea asupra medierii ca instituţie.

Fiecare instituţie se naşte dintr-o nevoie reală a omului, iar cei care o slujesc se constituie într-un corp profesional. Justiţia există pentru că există nevoia omului de dreptate şi de ordine socială şi  astfel s-a constituit corpul magistraţilor, al avocaţilor etc. Biserica există pentru că există nevoia omului de a trăi o viaţă spirituală şi de a exprima relaţia cu divinitatea şi astfel s-a constituit corpul bisericesc. Universităţile există pentru că există nevoia omului de a învăţa şi de a cerceta la un nivel superior şi astfel s-a constituit corpul profesoral. Care este nevoia umană, internă, reală, pe care o poate satisface medierea? Răspunsul la această întrebare este fundamental pentru viitorul medierii.

În primul rând, ar trebui reanalizate, dintr-o perspectivă nouă, conceptele de „de obligativitate”  şi „recomandare”. A vedea medierea doar sau în principal ca o alternativă la justiţie şi a promova diverse forme de obligativitate în raport cu sistemul judiciar plasează medierea ca instituţie la periferia sistemului judiciar, ca şi cum medierea există dintr-o nevoie a sistemului judiciar. Dar satisface oare medierea o nevoie reală a sistemului judiciar? Dacă medierea există pentru a împlini „visul unei nopţi de vară” al unui sistem judiciar împovărat, aglomerat şi costisitor, instituţia medierii va fi în continuă dependenţă de acest sistem şi în derivă în funcţie de valurile prin care trece acesta. Pentru că atât supraaglomerarea instanţelor, cât şi costurile sunt chestiuni pe care sistemul judiciar poate să şi le rezolve mai mult sau mai puţin eficient, coerent sau nu, printr-un complex de măsuri. Sistemul judiciar îşi urmează propriul său curs, îşi modifică şi perfecţionează continuu mecanismele de funcţionare, dovadă fiind recentele reforme în materia codurilor de procedură. „Obligativitatea”  încercării de soluţionare prin mediere a conflictului nu poate fi concepută decât în relaţie cu sistemul judiciar. Nu exclud de planoposibilitatea ca, în perspectivă, reglementările la nivel european si naţional să îngăduie soluţii care să consacre variante de proceduri prealabile obligatorii, inclusiv încercarea de soluţionare a conflictelor prin mediere. Însă, chiar şi aşa, „obligativitatea” nu reflectă esenţa medierii şi numai ea nu poate să constituie un fundament solid şi sănătos, pentru că, în lipsa unei nevoi şi motivaţii reale a părţilor, orice procedură obligatorie devine mai devreme sau mai târziu o formă fără fond.

Trecând de la „obligativitate” la „recomandare” ne menţinem, în realitate, pe aceeaşi axă de gândire, căci ce poate şi cât poate să facă însuşi magistratul, cu toată buna-credinţă, care chiar doreşte să împartă cu mediatorul povara sistemului, „recomandând” părţilor medierea? Spunând că judecătorul recomandă părţilor medierea, înseamnă că, la rândul lui, el ar trebui să poată să identifice şi să exprime nevoia părţilor de mediere. Nu înseamnă însă că, practic, se transferă judecătorului ceea ce ar trebui să facă însuşi corpul profesional al mediatorilor, adică identificarea nevoilor reale, a motivaţiilor şi a resorturilor interne care să determine părţile să apeleze la mediere? Deplasarea accentului dinspre părţi spre judecătorul care să le trimită la mediere, poate constitui una dintre direcţiile de depăşire a situaţiei critice generate de decizia Curţii Constituţionale, soluţie discutată în cadrul Comisiei Consultative a Corpului profesional ale mediatorilor, pe care am susţinut-o şi care se reflectă în propunerile de modificare a legii elaborate de Ministerul Justiţiei şi amendate de Comisia Consultativă. Totuşi, nici recomandarea din partea judecătorului nu poate  constitui un „panaceu” al (re)naşterii medierii. Pentru că, fie şi în lipsa unei modificări  a legii, nimic nu-l împiedică pe judecător, ca şi în prezent, să recomande părţilor medierea, aşa cum prevede Codul de procedură civilă. Impasul medierii nu este, în realitate, la nivel legislativ, pentru că însăşi recomandarea judecătorului este doar un factor extrinsec medierii şi variabil, care, la rândul lui, se poate izbi de realitatea refuzului părţilor. Medierea în România, ca instituţie, nu poate evolua doar pe un asemenea fundament.

În al doilea rând, cred că este necesară o mai serioasă reflecţie asupra „avantajelor medierii”. Oricâtă nevoie ar avea sistemul judiciar de mediere, tot nu este suficient pentru a face din aceasta o instituţie funcţională, pentru că părţile nu vor recurge niciodată la mediere doar din „patriotism”, adică pentru a satisface nevoile sistemului judiciar de degrevare a instanţelor sau de eficientizare a actului de justiţie, ci vor recurge la mediere doar dacă o vor percepe ca pe un serviciu care satisface o nevoie a lor internă, proprie. Conceptul de „avantaj” al medierii este, cred, inadecvat şi chiar nociv pentru o instituţie în formare sau pentru o profesie nouă, pentru că acreditează ideea că aceasta nu are valoare decât prin comparaţie cu altceva şi plasează de plano medierea într-o poziţie de falsă concurenţă cu alte instituţii. Or, o instituţie veritabilă este așezată pe valori pe care oamenii le preţuiesc în sine, pentru că ele reflectă nevoile lor. Mediatorul nu garantează (şi nu are cum s-o facă!) succesul negocierilor prin încheierea unui acord de mediere. De aceea, cred că trebuie identificată nevoia reală a părţilor într-un conflict sau cel puţin a uneia dintre ele, pe care medierea o poate satisface, pornind de la scenariul că fiecare parte are reprezentarea încă de la început că, apelând la mediator, nu înseamnă că este exclusă calea justiţiei, pentru că este posibil ca medierea să nu se finalizeze printr-un acord, astfel încât, pe lângă costurile medierii să fie necesară şi calea instanţei, care implică propriile costuri. Ce anume ar motiva, în aceste condiţii, părţile să parcurgă la mediere?

În al treilea rând, cred că trebuie evitată contaminarea medierii cu ideea de „împăcare” a părţilor, pe care, cel puţin la nivelul declarativ al Codului de procedură civilă, o poate realiza şi judecătorul. „Împăcarea” este doar un rezultat posibil al unei proceduri de mediere. Mai mult, accentuarea ideii de împăcare poate să inducă părţilor mesajul că acestea trebuie să devină slabe, să nu mai lupte fiecare pentru ceea ce crede că reprezintă interesul sau dreptul său, ceea ce, evident, le îndepărtează de mediere. În realitate, medierea, ca şi judecata, presupune „un duel”, presupune ca fiecare să-şi afirme interesele, să ducă deschis, dar  conştient şi controlat, conflictul până la capăt. Pentru că, până la „împăcare”, conflictul trebuie trăit şi epuizat. Pacea sau armonia se nasc din conflict. De multe ori am remarcat că partea căreia i se propune medierea manifestă rezerve nu numai pentru că nu crede în posibilitatea de comunicare reală şi eficientă cu cealaltă parte, ci şi pentru că uneori percepe greşit medierea ca fiind o procedură „soft”, care presupune renunţarea la luptă,  la ceea ceea ea crede că este dreptul sau interesul ei.

Toate aceste succinte reflecţii mă conduc la concluzia că problema principală la care trebuie să răspundă împreună, în această nouă conjunctură, atât corpul mediatorilor, prin asociaţiile profesionale, cât şi viitorul Consiliu de Mediere este aceea de a identifica nevoia internă, reală a oamenilor, mai exact a părţilor aflate în conflict, pe care se fundamentează instituţia medierii şi pe care serviciile prestate de mediatori trebuie s-o satisfacă.

Doar instituţiile centrate şi care se clădesc pe nevoi reale ale oamenilor, care li se adresează direct şi care se pun în slujba satisfacerii lor supraviețuiesc, evoluează şi se maturizează. Ele au propriul lor centru şi din conștientizarea acestuia iradiază toate celelalte: o viziune realistă asupra locului şi rolului acestei instituţii, politici corecte de dezvoltare autonomă şi de parteneriat cu alte instituţii, un corp profesional unit şi puternic, cu un statut propriu, deschis colaborării cu alte profesii şi care reuşeşte să-şi diversifice continuu serviciile pe care le prestează în funcţie de nevoile reale ale beneficiarilor lor.

În acest context, un rol major îl are, chiar până la modificarea legii, adoptarea Statutului profesiei de mediator. O profesie matură se defineşte nu numai prin organele care o reprezintă, ci şi prin statutul ei, care constituie o veritabilă „cartă fundamentală”, „Biblie” a profesiei, care reflectă valorile pe care le promovează, principiile, dar şi regulile interne care o guvernează. O profesie „centrată” este o profesie coagulată în jurul propriului statut. Dacă legea este generală, imperfectă sau insuficientă, statutul profesiei este acela care reflectă conştiinţa corpului profesional. Legea este cadrul normativ exterior al unei profesii, statutul este cadrul său normativ interior şi arată cum şi-a internalizat profesia respectivă misiunea socială, rolul, valorile pe care se întemeiază. Mai mult, rolul viitorului statut este, printre altele, şi acela de a structura serviciile pe care mediatorii le pot presta. Legea nr. 192/2006, spre deosebire de alte legi de organizare a unor profesii, nu arată care sunt serviciile pe care le poate presta un mediator, fiind exclusiv axată pe „procedura medierii”. Or, mediatorul poate presta o gamă mult mai largă de servicii, de exemplu, să ofere consultanţă si asistenţă în vederea prevenirii şi rezolvării disputelor, poate să faciliteze negocierile, chiar în lipsa unor întâlniri comune a părţilor etc. Doar identificând nevoile reale, interne ale părţilor, mediatorii îşi identifică şi diversifică, la rândul lor serviciile, pentru că o veritabilă „piaţă” a serviciilor care pot fi prestate de mediatori nu se poate forma decât dacă o nevoie reală se întâlneşte cu un serviciu adecvat care s-o satisfacă.

Conf. univ. dr. Marieta AVRAM
Mediator, preşedintă a Colegiului Mediatorilor
Senior Partner, STOICA & Asociații

Adauga un comentariu


Despre noi

Asociatia profesionala Colegiul Mediatorilor a luat fiinta in anul 2009, ca urmare a initiativei a noua mediatori autorizati, interesati sa se asocieze pentru a-si reprezenta mai bine interesele la nivel profesional mai mult…

Marca si operator de date

Marca: M 2012 00806

Infiintare si cont bancar

Asociatia profesională COLEGIUL MEDIATORILOR, cu sediul în Bucuresti, str. Stănileşti, nr. 4-6, sector 1, înregistrată în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor cu nr. 153/12.01.2010, cod de înregistrare fiscala nr. 26470839.

Hotarare judecatoreasca pronuntata in 14.12.2009 in dosar nr. 43442/299/2009

IBAN: RO58 BTRL 0480 1205 R876 63XX, Banca Transilvania, Agenţia 1 Mai.

 

Colegiul Mediatorilor © 2017  Toate drepturile rezervate. Termeni de utlizare